Claudiu Bîrsan
Evului Mediu european i-a fost atribuit adeseori caracterizarea de “întunecat”, deși universitățile care începeau să apară, mănăstirile și curțile regale au fost locuri în care artiști și oameni de știință și-au găsit adeseori impulsul creator.
În sec. XIX a fost descoperit în sudul spațiului germanic un manuscris datând de la începutul sec. XIII și care a fost denumit “Carmina Burana” (sau “Codex Buranus”). Cuprinzând peste 200 de poeme și înfrumusețat cu miniaturi migăloase, manuscrisul reprezintă cea mai valoroasă culegere de poezie medievală europeană. Poemele sunt scrise în limba latină, dar conțin și strofe scrise în limba germană și franceză.
Din prefața cărții aflăm că o parte din ele sunt atribuite unor poeți cunoscuți ai perioadei (Heinrich din Morungen, Marbordus din Rennes, Neidhart din Reuenthal, Petrus din Blois, Philippus Cancelarius, Walter de Chatillon, Archipoeta), dar cele mai multe sunt anonime. Acestea aparțin unor poeți care foarte probabil călătoreau pe la curțile nobiliare sau regale și unor studenți care urmau cursurile universităților ce tocmai începeau să se înființeze.
Specialiștii le-au împărțit în trei categorii. Sunt astfel poeme satirice, poeme de dragoste și cântece de petrecere. Sursele lor de inspirație se regăsesc în Biblie (psalmi, proverbe, “Cântarea Cântărilor”) în mitologia greacă și romană, dar în principal ele se situează în continuarea poeților clasici latini: Horațiu, Vergiliu și Ovidiu. Prozodia lor este una foarte diversificată atât ca rimă cât și ca ritm, iar limba latină asigură o melodicitate deosebită. De altfel, aceste poeme au fost scrise pentru a fi cântate.
Satirele sunt îndreptate în principal împotriva clerului, a folosirii credinței ca mijloc de înavuțire, dar au și un pronunțat caracter social sau moralizator. Fiind scrise de studenții care populau universitățile, e lesne de înțeles că aceste satire sunt scrise cu mult umor, dar și cu exaltare, virulență, naivitate și idealism: “Lasă-ți, Sion, lacrimile să curgă/îmbelșugate precum un șuvoi!/Căci aceia care, în locul părinților tăi,/îți sunt născuți drept fii,/în ale căror mâini ai pus/sceptrul împărăției tale,/ca niște hoți și ca niște tovarăși de hoți,/turburând toată ordinea lucrurilor/folosesc abuziv cârmuirea/serviciului preoțesc”, “Noblețea omului: este spiritul, chip al dumnezeirii./ Noblețea omului: luminoasa mlădiță a virtuților./ Noblețea omului: să-și înfrâneze pornirea trufiei/Noblețea omului: să-l ridice de la pământ pe cel umil/ Noblețea omului: să respecte dreptul naturii.”
Autorii poemelor de dragoste par cu toții a-l recunoaște drept maestru absolut pe Ovidiu. Multe din acestea sunt adresate unei muze, de obicei o doamnă dintr-o clasă socială superioară care o face intangibilă pentru poeții de curte sau studenții admiratori secreți. Impulsul erotic este deseori asociat cu venirea primăverii, cu însuflețirea vegetației, cu avatarurile naturii care revine la viață, cu o atmosferă bucolică desprinsă parcă din Vergiliu. Și aceste poeme dovedesc umor, naivitate, unele având și un caracter licențios. “Cu flori renăscute se învelește/țarina, care mult timp a stat amorțită,/iar soarele, cu căldura lui primăvăratică,/a alungat iarna și strălucește din nou./Dulce, privighetoarea/suav desfată inima/prin plăcute armonii.// Delicata vară îmbracă acum/cu frunze goliciunea arborilor,/ceata copilelor arde de dorința/de a contempla florile din codri./Le ține urma, cu bucurie, oastea băieților,/dulce și veselă întovărășire.”, “În hora lui Amor/strălucește mai tare decât orice fată ea,/a cărei lumină de la lumina/lui Phoebus s-aprinde,/și drept oglindă/slujește ea întregului pământ; pe ea o slăvesc,/pe ea o doresc din tot sufletul/ în viața aceasta.//Jelesc după vremea când eram/singur cu ea toată ziua,/când îi furam sub ocrotirea/ nopții/ sărutările gurii,/din care picură mirt,/și dulce scorțișoară care îmi/răscolește sălașul inimii”.
Cântecele de petrecere vorbesc despre inspirația bachică, trăirea clipei prezente și, fără a sugera vreo apropiere, ele seamănă ca mesaj poetic cu unele poeme ale lui Hafez sau cu catrenele lui Omar Khayyamm (de altfel, cruciadele desfășurate în acea perioadă au contribuit la schimbul cultural între spațiul european și cel oriental): “De la pahare se aprinde făclia spiritului;/îmbătată de nectar inima zboară către ceruri./Mi se pare mai dulce vinul din cârciumă/decât acela pe care-l amestecă cu apa paharnicul episcopului”. Alt poem m-a dus cu gândul la poezia “Alcool” a lui Ion Mureșan: “Hei, cât de fericită este viața băutorului,/care își ogoiește furtunile grijilor și ale tristeții!/…când vinul roșiatic se face auriu în pahar.//Pilangiii sug/sticla plină cu vin,/vin amestecat cu mireasmă de miere,/vin aromatizat și tare, cu gust de nectar;/ dau paharele peste cap unul după altul pe jilțul de mărire/în care sărmanul își leapădă jugul sărăciei…//Ies din casă hăulind, cu pasul nesigur,/se prăbușesc pe pietrele caldarâmului./Fârtații goi sunt lipsiți de pelerine;/încovoiați spre pământ își pleacă genunchii./Găsindu-și în țărână așternutul spun: – Rugați-vă/ /iar din spate se aude un glas: – Sculați-vă/rugăciunile voastre au fost ascultate,/căci Bachus a luat aminte la pocăințele voastre”.
O odă închinată regelui Richard Inimă de Leu la moartea sa, scrisă într-un ton elegiac, hiperbolizează și glorifică imaginea regelui: “Splendoare a unei vieți fără seamăn,/ofilindu-se, floarea cavaleriei/se închină spre moarte,/de vreme ce luceafărul neamului omenesc,/regele desăvârșit, a plătit destinului/tributul sumbrei morți.//Îmbracă-te în doliu, revarsă tânguiri,/înmulțește-ți suspinele;/mângâierea pentru moartea/unui asemenea rege/ți-o afli cavalere, doar în jale!/La stingerea lui, grupul/credincios al cavalerilor,/cuprins de jalea pierderii/unei căpetenii atât de strălucite, îi aduce/o dreaptă strălucire prin gemete funebre.//O, moarte oarbă, care ne asuprești/prin legile tale oarbe,/nu ai îndrăznit să încalci/numele falnic al onoarei desăvârșite,/lipsind lumea de modelul/tuturor dregătorilor, de focul viu/al mărinimiei tale desăvârșite.”
Autorii acestei ediții au urmărit prin traducerea poemelor în primul rând scopul de a familiariza cititorul cu aceste versuri, optând pentru o traducere ad litteram, în versuri albe, care nu surprind deloc din păcate melodicitatea dată de prozodia textului latin. Prezentarea în paralel a textului latin compensează în mare parte acest neajuns, cel puțin pentru cei care au învățat limba latină la școală.
Nu în ultimul rând, transpunerea de către Carl Orff în 1935 pe muzică a 24 de poeme din “Carmina Burana” a contribuit la facilitarea interesului pentru această antologie.
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com
[…] Claudiu Bîrsan Evului Mediu european i-a fost atribuit adeseori caracterizarea de “întunecat”, deși universitățile care începeau să apară, mănăstirile și curțile regale au fost locuri în care artiști și oameni de știință și-au găsit adeseori impulsul creator. În sec. XIX a fost descoperit în sudul spațiului germanic un manuscris datând de la începutul sec. XIII și care a fost denumit “Carmina Burana” (sau “Codex Buranus”). Cuprinzând peste 200 de poeme și înfrumusețat cu miniaturi migăloase, manuscrisul reprezintă cea mai valoroasă culegere de poezie medievală europeană. Poemele sunt scrise în limba… Citeste mai mult […]